“Zece ani de batalie cu cancerul…”

“Zece ani de batalie cu cancerul…”
Moto: Metastaza e o lupta,
De “n” ori te  lupta!
Dar te si-ntareste…
Dumnezeu te iubeste!

 

Eu, Ioana de 49 de ani din Bucuresti, asa am crezut si am invins cancerul de la varsta de 38 de ani, timp de peste 10 ani, din care 6-7 ani de lupta… dupa 2-3 ani de la primele semne (confundate cu cele date de o boala numita toxoplasmoza), am fost diagnosticata cu cancer in sange, ultima faza, (Limfom malign non-hodgking stadiul IV) fara sanse. Debutul a fost confuz, de lunga durata, timp de 2-3 ani. Primul semn evident a fost o pata de vase sparte aparuta pe omoplat, de 1 cm diametrul, care s-a marit prea lent ca sa dau importanta, la fel de incet s-a tumefiat, insa analizele medicale erau bune..

Mai tarziu s-a acutizat si starea de oboseala continua insotita de pierderea cunostintei, au aparut ganglioni latero-cervicali (dupa o gripa puternica), apoi alte grupuri de ganglioni, noduli si pete pe tot corpul, in culori albastrii, cu edeme, diformitati,  pana la generalizare.
M-am prezentat la medic dupa acea gripa, dar analizele erau, ca de obicei, bune, asa ca am insistat la tratamente alternative (homeopatice) pana la stabilirea unui diagnostic corect. S-a constatat toxoplasmoza, tratamentul a fost foarte violent si fara efecte. In urma multor consultatii la cele mai prestigioase spitale din Bucuresti, pentru ca era evidenta deja generalizarea bolii, s-au hotarat direct 2 biopsii si verdictul a fost foarte clar.
Atunci, mi-am canalizat toata atentia, hotarata sa gandesc pozitiv si sa inving boala – am inceput tratamentul. Recunosc, am acceptat cu greu consecintele, mai ales caderea parului, apoi nu a mai contat, viata era mai importanta. Mi s-au administrat citostatice aproximativ 80 de cure, in
cinci ani, toate schemele posibile din tara si din strainatate, cu agonii, amnezii, complicatii, come si asfixieri, fara a putea macar manca, respira normal…ajungand o “epava”, intercalanduse si radioterapie de doua ori, cu efecte secundare la fel de dure (rani, pierderea vocii), apoi si interventii chirurgicale repetate.
Culmea! Rezistam, insa cancerul evolua galopant! Se parea ca “ pune punctul”, la 45 de ani!
Atunci, chiar cand nimic nu mi se mai putea administra pentru a ma tine in viata, ca o minune de la Dumnezeu, mi s-a eliberat printr-un Program international, tratamentul salvator pe baza de  anticorpi monoclonali, ultima descoperire in domeniu la acel moment. Au fost necesare intr-adevar viteza de reactie, multe demersuri, bunavointa multora si am reusit, am invinsss…! Parca m-am nascut a doua oara. Cu greu, in cativa ani, am  inceput sa pot respira, apoi sa merg, sa mananc, sa gandesc si sa revad lumea din care am lipsit atata timp. In sfarsit imi crestea si parul… cu alte cuvinte, reveneam la viata!
La toate acestea as mai adauga, pe plan social,  situatia  mai “gri” cu care ma confruntam: singura, divortata, cu actiune de partaj deschisa de fostul sot pentru casa, o fiica de intretinut (eleva, studenta), licenta de luat, cu parintii decedati timpuriu tot din motive de sanatate(tatal de cancer), cu toate raspunderile unei familii cu probleme. Ajungeam uneori la limita disperarii cumuland si antecedentele de sanatate, cunoscand ce inseamna boala: chiar dupa ce m-am nascut: am contactat TBC(prin alaptare)si n-am avut copilarie pana la varsta de 11 ani. La 19 ani a debutat Hernia de disc( nerezolvata inca), cu paralizii, imobilizari pana la demoralizare, timp de ani de zile,! Am avut o moarte clinica la virsta de 25 ani datorita unei anestezii, alte reactii alergice, culminand cu Edemul de glota, la  o interventie stomatologica, unicul caz din tara salvat. Am facut, pe durata a 15 ani de casatorie nereusita, multe Depresii. Din timpul sarcinii, fiind toxica, mi s-a declansat si o Diskinezia biliara, care s-a agravat  in timpul  tratamentului cu citostatice, facandu-l foarte greu de suportat, neinteles de greu.  Dar n-am cedat, m-am luptat, am ignorat boala, m-am rugat si iar…  n-am cedat. Speranta moare ultima!
Va dati seama ca nu am putut duce totusi singura aceasta lupta si  vreau sa multumesc cu aceasta ocazie, medicului curant si echipei sale, fiicei si surorii mele, preotului si altor cativa prieteni apropiati, care mi-au fost atat de aproape incat au compensat greul si am putut sa si zambesc, ca si cum totul ar fi doar un cosmar. Acum exist! Acest fapt este pentru mine motiv de bucurie si simt ca destinul poate fi schimbat prin lupta si incredere. Incerc sa-mi imaginez fiecare zi ca o mica “simfonie”, sa trec astfel mai usor peste realitatile vietii!
Aceasta a fost, pe scurt, povestea mea care sper sa incurajeze, sa ajute si alti bolnavi sa treaca mai usor peste…. sa aleaga ce li se potrivesc din ceea ce mi s-a intamplat, sa nu uite sa zambeasca ajutand astfel vindecarea, sa invete din greselile mele, sa se adreseze medicului la cel mai mic semn, tratamentul preventiv fiind mult mai  usor, sa creada ca cercetarile medicale avanseaza si cancerul va fi “invins”!

IOANA CRISTEA