Eu, Ioana de 49 de ani din București, așa am crezut și am învins cancerul de la vârsta de 38 de ani, timp de peste 10 ani, din care 6-7 ani de luptă… după 2-3 ani de la primele semne (confundate cu cele date de o boală numită toxoplasmoză), am fost diagnosticată cu cancer în sânge, ultima fază, (Limfom malign non-hodgking stadiul IV) fără șanse.
Debutul a fost confuz, de lungă durată, timp de 2-3 ani. Primul semn evident a fost o pată de vase sparte aparută pe omoplat, de 1 cm diametrul, care s-a mărit prea lent ca să dau importanță, la fel de încet s-a tumefiat, însă analizele medicale erau bune.
Mai târziu s-a acutizat și starea de oboseală continuă însoțită de pierderea cunoștinței, au apărut ganglioni latero-cervicali (după o gripă puternică), apoi alte grupuri de ganglioni, noduli și pete pe tot corpul, în culori albăstrii, cu edeme, diformitații, până la generalizare.
M-am prezentat la medic după acea gripă, dar analizele erau, ca de obicei, bune, asa că am insistat la tratamente alternative (homeopatice) până la stabilirea unui diagnostic corect. S-a constatat toxoplasmoza, tratamentul a fost foarte violent și fără efecte. În urma multor consultații la cele mai prestigioase spitale din București, pentru ca era evidentă deja generalizarea bolii, s-au hotărat direct 2 biopsii și verdictul a fost foarte clar.
Atunci, mi-am canalizat toata atenția, hotărâtă să gândesc pozitiv și să înving boala – am început tratamentul. Recunosc, am acceptat cu greu consecințele, mai ales căderea părului, apoi nu a mai contat, viața era mai importantă. Mi s-au administrat citostatice aproximativ 80 de cure, în cinci ani, toate schemele posibile din țară și din străinătate, cu agonii, amnezii, complicații, come și asfixieri, fără a putea măcar mânca, respira normal…ajungând o “epavă”, intercalându-se și radioterapie de două ori, cu efecte secundare la fel de dure (răni, pierderea vocii), apoi și intervenții chirurgicale repetate.
Culmea! Rezistam, însă cancerul evolua galopant! Se pareă că “pune punctul”, la 45 de ani!
Atunci, chiar când nimic nu mi se mai putea administra pentru a ma ține în viață, ca o minune de la Dumnezeu, mi s-a eliberat printr-un program internațional, tratamentul salvator pe bază de anticorpi monoclonali, ultima descoperire în domeniu la acel moment. Au fost necesare într-adevăr viteza de reacție, multe demersuri, bunăvoința multora și am reușit, am învinsss…!
Parcă m-am născut a doua oară. Cu greu, în câțiva ani, am început să pot respira, apoi să merg, să mănânc, să gândesc și să revăd lumea din care am lipsit atâta timp. În sfârșit îmi creștea și părul… cu alte cuvinte, reveneam la viață!
La toate acestea aș mai adăuga, pe plan social, situația mai “gri” cu care mă confruntam: singură, divorțată, cu acțiune de partaj deschisă de fostul soț pentru casă, o fiică de întreținut (elevă, studentă), licența de luat, cu parinții decedați timpuriu tot din motive de sănătate (tatăl de cancer), cu toate răspunderile unei familii cu probleme. Ajungeam uneori la limita disperării cumulând și antecedentele de sănătate, cunoscând ce înseamnă boala: chiar după ce m-am născut: am contactat TBC (prin alăptare) și n-am avut copilărie până la vârsta de 11 ani. La 19 ani a debutat hernia de disc ( nerezolvată încă), cu paralizii, imobilizări până la demoralizare, timp de ani de zile! Am avut o moarte clinică la vârsta de 25 ani datorită unei anestezii, alte reacții alergice, culminând cu edemul de glota, la o intervenție stomatologică, unicul caz din țară salvat. Am făcut, pe durata a 15 ani de căsătorie nereușită, multe depresii. Din timpul sarcinii, fiind toxică, mi s-a declanșat și o diskinezia biliară, care s-a agravat în timpul tratamentului cu citostatice, făcându-l foarte greu de suportat, neînțeles de greu. Dar n-am cedat, m-am luptat, am ignorat boala, m-am rugat și iar… n-am cedat. Speranța moare ultima!
Vă dați seama că nu am putut duce totuși singură această luptă și vreau să mulțumesc cu această ocazie, medicului curant și echipei sale, fiicei și surorii mele, preotului și altor câțiva prieteni apropiați, care mi-au fost atât de aproape încât au compensat greul și am putut să și zâmbesc, ca și cum totul ar fi doar un coșmar.
Acum exist! Acest fapt este pentru mine motiv de bucurie și simt că destinul poate fi schimbat prin luptă și încredere. Încerc să-mi imaginez fiecare zi ca o mică “simfonie”, să trec astfel mai ușor peste realitățile vieții!
Aceasta a fost, pe scurt, povestea mea care sper să încurajeze, să ajute și alți bolnavi să treacă mai ușor peste…să aleagă ce li se potrivesc din ceea ce mi s-a întâmplat, să nu uite să zâmbească ajutând astfel vindecarea, să învețe din greșelile mele, să se adreseze medicului la cel mai mic semn, tratamentul preventiv fiind mult mai ușor și să creadă că cercetările medicale avansează și cancerul va fi “învins”!
